RSS

Category Archives: Amintiri din copilarie

Jucării într-un ocean de amintiri

Încă de la început, mă declar o fană a jucăriilor. Ele mi-au umplut copilăria de lumină şi fericire. Chiar dacă a trecut ceva timp de când am făcut ochi, nu am încetat să fiu interesată de jucării. Dacă ceva mi se pare interesant şi dispun şi de bani( partea asta e mai grea), cumpăr, gândindu-mă la…viitorul meu copil, sau la nepot, sau copiii prietenilor.

În viaţă am parcurs diverse etape legate de jucării. Le-am adunate prin casă sau prin magazie pe multe din cele pe care le-am avut până acum. Din prima fază de copil bocitor “mic şi rânzos”-aşa cum m-a descris o asistentă, am nişte figurine de gumă pe care le puteam molfăi în voie în acea perioadă. Şi bine că le am…Dacă mai continuă criza..măcar o să am ce roade:))

Crescând, am descoperit o mulţime de alte jucării. Primul gând pe care îl aveam când le vedeam era: “Le vreaaaaaaauuuuuu!” Nu aveam preferinţe. Dacă făceam o fixaţie pe ceva, doream lucrul respectiv. Deşi fată, aveam o mulţime de maşinuţe, iar vecinii mei băieţi mă invidiau. Câteodată le făceam în ciudă şi le arătam jucăriile pe la gard, fălindu-mă cu ele, deseori eram amabilă şi darnică şi îi invitam să ne jucăm împreună. Întotdeauna mi s-au părut băieţii mai paşnici decât fetele, cu care mă păruiam în faţa porţii. Îmi plăceau şi maşinuţele de curse. E posibil să vă amintiţi de ele.Mai găsim şi astăzi. Mi le cumpăram singură din banii pe care îi primeam de la rude, ori pe care îi adunam din mersul cu colindul şi urlatul (uratul). Îmi plăcea la nebunie şi plastilina pentru că puteam confecţiona orice îmi trecea prin cap. Din nişte figurine interesante( cum nu am mai văzut astăzi) îmi confecţionam propriul orăşel, în care ridicam blocuri, turnuleţe, case.

Ca orice copil, am fost pasionată şi de pistoale. De la cele de tip cowboy, până la cele cu bile sau cu capse. Îmi amintesc că în timpul unui conflict iscat între mama mea şi o vecină, o ţinteam pe aceasta din urmă cu un pistol cu bile, de după uşa casei. Prima mea metodă de a atrage băieţii nu era feminitatea( eram cam băieţoasă), ci pistoalele pe care le deţineam. Îmi părea rău că nu aveam şi o vacă. Şi asta era o metodă de agăţat băieţii. Probabil că vă întrebaţi cum…Ei, vecina mea îmi lua mereu iubitul din acea perioadă( aveam vreo 8 ani) “la vaci”, adică la cireadă. Şi, îndrăgostindu-se de o “vacă”, a tot plecat.

Păpuşile au ocupat o bună parte din copilăria mea. Fiecare fetiţă are o păpuşă preferată. A mea era Larisa, pe care mi-a adus-o Moşul pe la 4 ani. Era cât mine de înaltă şi am îndrăgit-o de când am găsit-o ascunsă în şifonierul din “camera de dincolo”. Cică o lăsase Moşul acolo, explicaţia mamei. Larisa face şi azi parte din familie, la fel ca şi celelalte păpuşi pe care le-am avut. Acestea formau adevărate familii. De exemplu, avea o păpuşă Natasha, care era mamă şi era căsătorită cu ….Motanul Încălţat( astăzi ar fi fost mai norocoasă cu atâtea păpuşi masculine pe piaţă:)). Căteva păpuşi mai mici erau copiii, altele, prietenele sau rudele. Toate aveau preocupări intelectuale, pentru că le făceam câte o fişă de bibliotecă şi citeau pentru a se cultiva. Îmi plăcea să vorbesc şi să gesticulez, imaginându-mă în pielea lor. Le confecţionam şi haine, le şi tundeam. Păcat că nu le creştea părul înapoi.

Prin gimnaziu am primit cadou păpuşi Barbie, cu care mă jucam împreună cu prietenele mele(astăzi fetele din gimnaziu ce ocupaţii au?). Ţineam foarte mult la toate jucăriile. Îmi amintesc cât de mult am plâns când mi-a fost furat Sorin, un bebe de jucărie. M-a trimis o colegă după o cană de apă şi, la întoarcere, se evaporaseră şi ea şi Sorin.

Ocazia perfectă de a-mi cumpăra jucării era atunci când mergeam cu mama la Iaşi. Nu mă lăsam până nu îmi lua ce vroiam(asta de cele mai multe ori). Când nu avea bani sau chef, îmi luam una peste ochi, indiferent unde ne aflam(magazin, tramvai). Şi natura îmi oferea destule posibilităţi de a-mi confecţiona singură jucării:pistoale din beţe, maşinuţe din noroi, cabane din nişte plante urât mirositoare, a căror denumire nu o cunosc nici în ziua de azi. La lucru manual am învăţat să confecţionăm păpuşi din materiale textile, umplute cu vată. O întâmplare amuzantă la care am luat parte a fost legată de o astfel de creaţie. Şi cum nu v-am împărtăşit destule, v-o mai povestesc şi pe asta. Se făcea că în satul nostru nu plouase de ceva timp şi era cam secetă. Vecinele noastre mai în vârstă ne-au povestit despre un obicei care aduce ploaia. Trabuia să confecţionăm o păpuşă şi să îi imaginăm un ritual de înmormântare. Aşa că am hotărât să aducem ploaia şi pe la noi. Ne-am adunat cu mic cu mare, am făcut acea păpuşă, i-am făcut şi un sicru din beţe, care arăta mai mult ca o targă. Apoi am făcut rost de alte lucruri trebuincioase. Băbuţele vecine cu noi ne-au dat batiste şi bănuţi să punem la coroane. Nu le-a fost greu pentru că îşi strânseseră lucruri pentru propria înmormântare.(Dumnezeu să le ierte! Au murit după vreo 2-3 ani). Nu am avut probleme în a ne împărţi rolurile. Titel era popa şi repeta întruna “Tatăl Nostru” şi “Doamne miluieşte” în fruntea alaiului. Altceva nu mai ştia. Coroanele din flori, cât o palmă de mari, erau duse de cei mai mititei dintre noi. Vecina mea Simona era mama îndurerată de moartea copilului. Eu organizasem totul, aşa că eram simplu participant. Am pornit astfel spre locul înmormântării. Lumea se adunase pe la porţi şi se uita la noi ca la toţi sfinţii. Titel mai că îşi dădea duhul cântând, iar noi ne prefăceam a boci. Ajunşi la răscruce de drum, aşa cum cerea ritualul, ne pregăteam să băgăm mortul în groapă, când ne-am trezit cu o găleată de apă în cap. Cei mici boceau de rupeau. Oamenii ce locuiau pe acolo ne-au văzut şi s-au gândit că acest obicei nu ar avea efect fără nişte lacrimi adevărate. Peste două zile a plouat( nu ştiu dacă datorită nouă sau dacă a fost o simplă coincidenţă). Peste alte două zile am mers la mormânt şi l-am găsit…profanat. Nişte colege sadice ne dezgropaseră păpuşa şi o îngropaseră în grădină la ele.

În liceu şi facultate am început să primesc altfel de jucării, cele de pluş. Le-am adunat pe toate. Special e Tumbă, un urs mai mare decât mine, albastru! , pe care l-am primit de la soţul meu, pe atunci curtenitor. Ne întorceam cu nişte amici de la Durău. Am oprit la o benzinărie să facem plinul. În glumă i-am arătat soţului ursul (se vindea la benzinărie) şi i-am spus că îl vreau. A fugit imediat şi l-a luat. Interesante vremuri…Astăzi dacă îi spun că îmi doresc ceva, primesc două răspunsuri posibile: “Pune-ţi pofta în cui!” sau ” Să nu atingem acest subiect delicat!” Nu a devenit atât de zgârcit pe cât pare. Îmi răspunde în glumă, ca să mă enerveze.

Am atâtea amintiri plăcute legate de jucării, încât nu au loc toate în acest articol. Astăzi, oferta de jucării este foarte variată. Le găseşti la tonete, în magazine mai mici sau mai mari, sau online. Un site interesant din acest domeniu mi s-a părut  Ţara Jucăriilor, unde găseşti fel de fel de jucării şi accesorii, accesibile ca preţ. Mi-au plăcut la nebunie toate, dar m-au atras cele din categoria Jucării interactive, pentru că oferta este foarte variată, iar preţurile deloc piperate. .

Lumea jucăriilor aduce culoare, veselie şi, nu în ultimul rând, educaţie în viaţa copiilor. Noi, ca adulţi, nu trebuie să ignorăm importanţa acestora şi să fim conştienţi de rolul pe care îl joacă în dezvoltarea armonioasă a celor mici. Fie că suntem mai tineri sau mai în vârstă, trebuie să păstrăm mereu imaginea copilăriei în sufletul nostru, ca pe un lucru de preţ. Aşadar, nu încetaţi niciodată să fiţi copii!

P.S. -Am adăugat câteva fotografii din copilăria şi adolescenţa mea. Larisa şi Tumbă se regăsesc printre ele:)

 
1 Comment

Posted by on April 17, 2011 in Amintiri din copilarie

 

Din copilăria unui educator

 

         Stau câteodată şi îmi privesc actualii elevi cu nespus de mare nostalgie, deoarece îmi amintesc de vremurile în care eram şi eu de seama lor. Fiecare zi petrecută la şcoala, fiecare situaţie în care sunt pusă, mă duce cu gândul şi cu inima la cei care mi-au fost dascăli.

          Deşi acum, fiind persoană matură şi destul de serioasă, par a fi fost un elev model, întotdeauna ascultător, realitatea nu este chiar aşa. Îmi amintesc cu drag de peripeţiile prin care am trecut în viaţa de preşcolar, elev de ciclu primar, gimnazial şi liceal.

          În copilărie eram foarte băieţoasă. Prin urmare, stăteam mai mult cu băieţii decât cu fetele. Când eram la grădiniţă, mama avea grijă să îmi pună în fiecare zi în pacheţel câte un măr. Pe vremea aceea chipsurile nu invadaseră magazinele, şcolile, şi nici părinţii nu erau atât de inconştienţi cum sunt acum. Sănătatea era preţuită de fiecare. După cum spuneam, mama avea grijă să am în fiecare zi în ghiozdănel acea porţie de sănătate pe care o credea ea suficientă, pentru cele patru ore cât stăteam la grădiniţă. Numai că niciodată nu puteam savura acel măr frumos, roşu, mare pe care îl puneam în bancă. Se pare că acesta le făcea cu ochiul colegilor mei, pentru că rămâneam de fiecare dată fără. Nu ştiu cum se făcea, dar când mă pregăteam şi eu să savurez fructul meu preferat şi băgam mâna în bancă să îl iau, dădeam numai de cotor. Al naibii coleg mai aveam şi eu! După ce că îmi mânca mâncarea, îmi mai lăsa şi resturile, parcă anume, ca să îmi facă în ciudă. Târziu am aflat cine îmi fura mie merele. Am considerat că nu este necesar să dezvălui identitatea lui şi să îl fac de râs în faţa colegilor şi a educatoarei, dar am avut grijă să aduc zilnic câte un cotor de măr de acasă şi să îl pun în locul în care stătea de obicei mărul. Bineînţeles că nu s-a potolit şi a găsit un alt coleg de la care să se împrumure cu câte ceva.

          Tot la grădiniţă, un alt coleg se îndrăgostise de şoricelul meu norocos, pe care îl purtam zilnic la mine şi de care aveam  grijă ca de ochii din cap. Într-o pauză, nu ştiu ce am facut, dar l-am neglijat pe Norocel şi am rămas fără el. Am început a urla cât mă ţinea gura şi a mă izbi cu fundul de podeaua clasei, până au venit doamnele educatoare să vadă ce mi s-a întâmplat. Le-am povestit printre lacrimile de crocodil că cineva mi-a furat şoricuţul. Doamna mea educatoare, disperată că nu mă linişteam, şi de frică să nu îmi fie rău, a luat o varguţă dintr-un copac şi i-a controlat pe toţi colegii mei. Eu o ţineam de mână şi aveam inima cât un purice, gândindu-mă că nu o să îl mai recuperez pe Norocel. Însă colegului meu, hoţului, i-a fost frică de doamna educatoare şi a mărturisit că l-a ascuns pe şoricuţ după un dulap mare, plin cu jucării, cărţi de colorat, acuarele şi blocuri de desen. Doamnele educatoare au fost nevoite să îl cheme pe omul de serviciu să mute dulapul şi să îl salveze pe Norocel. Am uitat să vă spun că mititelului îi era frică de întuneric şi cred că plânsese şi el după mine. Mare mi-a fost bucuria când l-am văzut şi când mi l-a dat doamna educatoare. L-am strâns în braţe şi din acea zi nu l-am mai neglijat, pentru că l-am ţinut prins de un lanţ, la gâtul meu.

          După terminarea orelor de curs, în drum spre casă, peripeţiile nu lipseau. Şi întotdeauna mama mea avea de pătimit. Ba îmi juleam un genunchi, ba mă băteam cu colegele, ba uitam să mai ajung acasa pentru că rămâneam la  sărit aţa. Şi de fiecare dată când se întâmpla asta, mama venea cu vărguţa după mine să mă înveţe minte.

Alteori, mă opream la curţile oamenilor pentru că mai ocheam câte un pisoi sau câte un căţel pe care îl furam şi i-l duceam mamei cadou, păcălind-o că l-am găsit pe stradă.După căteva ţipete, renunţa să mă mai certe şi îl adoptam pe micuţul rătăcit, spre fericirea mea. Numai că, a doua zi sosea proprietara care îi explica modul în care am ajuns eu în posesia animalului, şi îl recupera. Eu mă alegeam cu o bătaie bună şi mă ascundeam plângând după sobă.

          Nici în clasa întâi nu a dat peste mine cuminţenia. Trebuia să sărbătoresc într-un fel faptul că sunt bobocel. Aşa că, într-una din zile, când mă întorceam de la şcoală împreună cu câteva colege, ne-am oprit în dreptul gardului unei vecine, pentru că vişinul ce se afla lângă gard îşi lăsase în jos crengile pline de vişine coapte. Mai curajoasă decât toate, m-am urcat pe gard şi am început să strâng vişine, pe care le aruncam colegelor mele. La un moment dat, am vazut-o pe vecina mea îndreptându-se spre noi cu o vargă. M-am grăbit să sar şi mi-am prins mâna în gard. Săraca femeie, când a văzut, a alergat să mă ajute. A chemat imediat şi salvarea penru că îmi rupsesem mâna şi a uitat de faptul că venisem la furat.

          Anii au trecut şi eu eram la fel de neastâmpărată. Alergam în jurul şcolii după băieţi ca să îi bat, răsturnam totul cu fundul în sus prin clasă. Din cauza gălăgiei dintr-o pauză, domnul învăţător, ne-a scos afară într-o iarnă şi ne-a alergat în jurul şcolii. Şi eram toţi desculţi. Când am ajuns înapoi în faţa şcolii eram obosiţi, uzi şi ne trecuse pofta de a face năzbâtii. În clasa a patra am mers în excursie cu domnul nostru, cu trenul. Obişnuite să râdem de băieţi, nu ştiu cum am făcut, dar am reuşit să îi prindem unui coleg pantalonii în uşa de la compartiment. Domnul a fost nevoit să îi taie de la genunchi în jos pentru că se rupseseră. În drum spre Târgu Neamţ trebuia să trecem printr-un tunel. Când s-a făcut întuneric, toate fetele am început să ţipăm şi să sărim în gâtul domnului învăţător, care nu mai reuşea să respire din cauza noastră. La ieşirea din tunel, am cosntatat cu amuzament, că o colegă de-a noastră, Simona, îl trăgea pe domnul de curea. Nu puteam termina clasa a patra decât printr-un alt eveniment demn de renumele meu. Într-o zi, după amiază, mama m-a trimis la magazin. Venind spre casă, m-am întâlnit cu colegele mele, care săreau aţa. Ca de obicei, m-am oprit lângă ele şi am intrat şi eu în joc. Cuprinsă de patima jocului, am uitat să plec acasa. În timp ce mama aştepta cumpărăturile ca să pregătească de mâncare, eu mă distram cu fetele. După un timp, şi-au făcut apariţia şi nişte colegi de-ai noştri. Unul dintre ei, din glumă, mi-a pus o piedică. Căzând pe spate,mi-am rupt din nou mâna. Când m-a văzut mama cum am ajuns acasă, epuizată după atâta bocet şi cu mâna ruptă, şi-a pus mâinile în cap. Bineînţeles, că am ajuns din nou la spital.

          În gimnaziu situaţia s-a mai schimbat puţin pentru că deja începusem să mă mai luminez la minte. Acum era rândul băieţilor să alerge după mine şi să mă pupe. Toată ziulica eram prin copaci, seara uitam să vin acasă şi plecam cu prietenele la cireadă, deşi eu nu am avut niciodată vacă. Într-o seară am plecat cu o doamnă asistentă de la noi din sat, la cineva, ca să cumpere nuci. Omul respectiv locuia departe, aproape de pădure, şi, până să ne întoarcem, s-a făcut întuneric. Mama nu ştia unde sunt pentru că am omis, din nou, să îi spun că plec undeva. Drumul spre casă a fost groaznic pentru că trebuia să trecem pe nişte lângă stâni şi ne era frică de câini. Noroc de nepotul moşului care ne-a vândut nucile, pentru că ne-a aduc până la şosea. Ajunsă în curtea casei mele am crezut că am scăpat, însă mama mea încuiase uşa şi m-a lăsat să bocesc vreo jumătatea de oră până să îmi dea drumul, numai ca să mă înveţe minte. Bineînţeles că nu a reuşit.

          Prin clasa a şaptea m-am îndrăgostit de domnul diriginte, nou profesor de matematică la noi în şcoală. Tot pe el l-am şi pocnit peste mână la o oră de matematică, pentru că, în timp ce eram la tablă şi încercam să rezolv o problemă, mi-a luat creta din mână şi a încercat să mă ajute. Săracul, s-a retras mirat la catedră şi m-a lăsat să duc la bun sfârşit rezolvarea.

          La banchet, la sfârşitul clasei a opta, a fost frumos, dar şi emoţionant, deoarece trebuia să mă despart de prieteni, de profesori, de satul natal, de trecutul meu. La liceu am devenit o cu totul altă persoană. Eram serioasă, cuminte şi parcă nici nu fusesem eu acel copil care făcea în fiecare zi numai boacăne. Timpul m-a schimbat, însă îmi aduc mereu aminte cu drag de anii copilăriei şi de momentele frumoase pe care le-am trăit alături de cei dragi mie.

 
Leave a comment

Posted by on July 20, 2010 in Amintiri din copilarie